Io-n sat, partea întâi

Dau să deschid cartea, când, deodată, aud pe cineva strigând de afară. Mă uit prin fereastra murdară şi văd un bărbat mic, cu părul şaten, buze groase şi faţa osoasă, pe care îl recunosc drept un anume Dan, zis Fane Capră, unul din cei mai respectaţi oameni din sat. Oficial, primarul era şef în Urziceni. Neoficial, era Fane.

Zăbovesc puţin şi ies în curte. E o dimineaţă mohorâtă de toamnă, iar figura lui Fane Capră nu mi-o face cu nimic mai frumoasă. Are, însă, o superofertă pentru mine. Ştie că sunt şofer de autobuz şi vrea să fac "transporturi speciale" pentru el o dată la câteva zile. Plicuri cu bani, acte şi alte lucruri de genul ăsta, îmi spune. Sunt emoţionat şi puţin temător, dar îl refuz ferm, spunându-i că sunt mulţumit de slujba mea şi că nu vreau să-mi încarc programul în ore pe care le-aş putea petrece cu familia. Fane râde fals şi pleacă vizibil nemulţumit, scuipând un câine care dormea lângă drum. Se ştia despre el că e un om periculos, în stare să facă multe penru a-şi atinge scopurile, aşa că am hotărât să mă feresc de el.

Mă întorc înăuntru şi pun din nou mâna pe carte. O carte mare, cu o copertă roşie pe care e scris cu litere albe: "Niccolo Macchiavelli - PRINCIPELE". Era împrumutată de la vecinul Gheorghe, zis Nelu Ileana care, întâmplător, era fascinat de Fane şi de anturajul său. Îi plăcuse mult cartea şi mi-o recomandase.

Viaţa ca şofer de autobuz în satul Urziceni nu era dintre cele mai facile. Munceam 12 ore pe zi, fără cele suplimentare pe care le practicam pentru a avea o dată pe săptămână pe masă o sticlă de Pepsi sau pentru a-mi duce băiatul de 7 ani măcar de două ori pe an la meci la Voluntari. Eu, Ion Portav, zis Gigi Maria, locuiam alături de el şi de nevasta mea, Maria - este o tradiţie în satul Urziceni ca poreclele bărbaţilor să conţină şi numele femeilor lor - într-o casă sărăcăcioasă de la marginea satului. Cu toate greutăţile, eram mulţumit de faptul că aveam o familie iubitoare care să mă aştepte seara când mă întorc de la lucru şi să nu pună botul la toate prostiile alea împotriva "violenţei în familie" când mai vin beat şi le mai trag câte două, trei perechi de palme, aşa, să se ştie cine-i bărbat în casă.

Sau, cel puţin, am fost mulţumit. Până când...


va urma